Comunități locale

Cerna

Alte denumiri: Cerna-giberan, pe defterul din 1573

Numele satului este de origine slavă, fiind preluat de la cel al apei care traversează localitatea, traducându-se prin neagra. După Dumitru Bobină Cerna, scriitor născut în localitate, numele ar fi fost atribuit după un război pustiitor, urmat de o epidemie de holeră, când satul a fost izolat printr-o brazdă de pământ negru şi când, deasupra localităţii plină de trupuri de oameni şi animale moarte, pluteau cârduri negre de ciori, iar fumul negru şi gros se înălţa din resturile caselor arzând, cu pereţi înnegriţi, ca un doliu. Este o legendă povestită de unul din bătrânii satului, moş Constantin Cenco, la venerabila vârstă de 105 ani.

Satul de reşedinţă al comunei omonime, este situat pe şoseaua Tulcea-Măcin, la circa 55 km SV de municipiul Tulcea, într-o depresiune de la poalele SV ale Munţilor Măcinului. Vatra satului, de tip adunat, are o textură neregulată, ca urmare a fragmentării reliefului. Spre NV se înalţă dealul Chervant (203 m), la N dealul Arheuziu (313 m), la E dealul Cerna (226 m) iar la SE Colina Dălchi (260 m). Satul este străbătut pe direcţia NE-SV de apa râului Cerna. Se afirmă că vatra iniţială se afla cu circa 800 m mai la sud de cea actuală.

În apropierea localităţii, săpăturile arheologice au scos la lumină urme de locuire romană (vase, monede, pietre sculptate, precum şi un monument cu inscripţia numelui unui escadron roman, botezat după împăratul Antonius, care a guvernat între 211-216 d.Hr.). Pornind de la aceste descoperiri, se bănuieşte că localitatea ar fi jucat rolul unei aşezări romane cu garnizoană militară, care avea menirea să apere drumurile din nordul provinciei, fiind pe aceeaşi axă de comunicaţie cu castrul de la poalele dealului Consul, care servea aceluiaşi scop.

După unele afirmaţii (Hristo P. Kapitanov – 1936), satul Cerna ar fi fost locuit încă din secolul VII d.Hr. de populaţii slave, respectiv bulgari, aduşi de invazia condusă de hanul Asparuh – 650, care şi-ar fi stabilit o cetate întărită pe lângă Niculiţel. Şederea lor ar fi fost vremelnică, până prin 679 când, în urma luptelor cu bizantinii, bulgari s-au retras spre sudul provinciei Dobrogea. Bulgarii par a fi responsabili şi de atribuirea numelui Cerna, care este anterior ocupaţiei turceşti, deoarece turcii nu au putut să-l modifice, adăugându-i terminaţia «giberan», care întăreşte ipoteza. Aceeaşi sursă afirmă că la trecerea sa prin Dobrogea, Asparuh ar fi găsit mase compacte de bulgari vechi, deşi nu se face precizarea despre care parte a Dobrogei este vorba.

Satul apare menţionat în defterul din 1573, având terminaţia „giberan“ (creştin), ceea ce denotă faptul că era locuit de o populaţie predominant sau în totalitate creştină. În sec. XVIII era locuit de români şi de turci, pentru ca în prima jumătate a veacului al XIX-lea să se stabilească aici şi numeroşi bulgari, alături de câteva familii germane şi o colonie de pietrari italieni. Între bulgarii veniţi din regiunea Şumla (Şumen) se afla şi învăţătorul Panait Stanciof, tatăl viitorului poet Panait Cerna. Faptul este confirmat şi de învăţătorul Gh. Iorgulescu (1935), în monografia comunei Cerna, apărută la Brăila, document în care se făceau şi estimări privind numărul etnicilor bulgari din judeţul Tulcea la acea vreme (circa 80000).

Kapitanov, în încercarea sa de a cunoaşte locurile şi locuitorii satului de obârşie a poetului Panait (Panaiot) Stanciof - Cerna (1936), afirmă că la acea vreme, din cele circa 3600 de suflete, doar 200-250 erau locuitori români, 4 erau ruşi, 3 italieni şi 2 evrei, restul fiind bulgari (circa 1000 de familii).

După 1878 s-au produs multe modificări în structura etnică, o parte din turci părăsind satul, fiind urmaţi de etnicii germani şi italieni. Totuşi, în 1904 mai exista o geamie cu imam. Între 1840-1846 s-a construit prima biserică ortodoxă, de către etnicii bulgari, apoi şcoala (1880-81) şi primăria (1886). La sfârşitul veacului al XIX-lea satul avea doi învăţători, care asigurau şcolirea celor 176 elevi, zestrea şcolii fiind lotul de 10 ha de teren alocat de stat. Biserica avea un preot şi un cântăreţ şi dispunea, la rândul său, de 17 ha de pământ. Mai exista o biserică şi o geamie cu hoge, aceasta având doar 5 ha de teren arabil.

Satul dispunea de 212 pluguri şi o maşină de secerat, se creşteau circa 8000 de animale, în localitate funcţionau 2 mori de apă, 8 de vânt şi una cu abur, existau un dulgher, 2 fierari, 4 băcani şi 4 cârciumari.

Populaţia a evoluat astfel: 1969 locuitori în 1900, 2967 în 1912, 3390 în 1930, 1918 în 1948, 2175 în 1956, 2425 în 1966, 2394 în 1977, 2437 în 1992 şi 2217 în 2002. Scăderea masivă produsă între 1930 şi 1948 trebuie pusă pe seama plecării bulgarilor spre sud, în limitele actualului stat bulgar. În prezent, exceptând câţiva maghiari, veniţi odată cu deschiderea carierelor din zonă, populaţia este românească, incluzând aici şi un număr relativ însemnat de meglenoromâni.

Ocupaţia de bază este agricultura, cultivându-se cu predilecţie cereale şi crescându-se cornute mici şi mari. O parte a forţei de muncă era cuprinsă în exploatarea cuarţitelor, cariera având o viaţă sincopată, în funcţie de cea a beneficiarului, Combinatul Metalurgic din Tulcea, în prezent închis.

În localitate funcţionează grădiniţa, iar în trei corpuri de clădire, şcoala cu clasele I-VIII şi SAM. Căminul cultural dispune de o bibliotecă cu peste 10000 de volume, celelalte dotări ale satului fiind dispensarul uman, o farmacie, o bogată reţea comercială, formată din magazine mixte, chioşcuri, baruri, brutărie, un oficiu poştal, o benzinărie şi biserica ortodoxă, încadrată cu un preot paroh.

În apropierea bisericii a fost amenajată casa memorială a poetului Panait Cerna, care serveşte drept principal obiectiv turistic. Această casă a fost cumpărată de învăţătorul Panaiot Stanciof, pentru a locui aici împreună cu soţia sa, Maria Taşcu, dintr-o familie de aromâni din sat, fosta sa elevă. Învăţătorul bulgar, sosit în Cerna în 1876, după o activitate revoluţionară pentru care putea să-şi piardă viaţa, nu a trăit pe aceste meleaguri decât puţină vreme, până la 23 februarie 1881, când moare de plămâni, sau după alte opinii, dispare din localitate şi migrează – probabil spre Bulgaria - deoarece era urmărit pentru atitudinea sa iredentistă, el nereuşind să-şi cunoască fiul, care s-a născut cam la şase luni mai târziu, fiind crescut de tatăl vitreg, Costea Naum, cu care mama poetului s-a recăsătorit la puţină vreme după naşterea acestuia.

Din sat au mai plecat şi alte personalităţi, între care poetul, folcloristul şi autorul dramatic Gabriel Coatu-Cerna, regizorul Traian Ştefan Roman şi jurnalistul, poetul şi publicistul Dumitru Bobină.

Pe şoseaua Cerna-Măcin, în înşeuarea dintre bazinele văilor Cerna şi Plopilor se află rezervaţia paleontologică Dealul Bujoarelor, care însumează o suprafaţă de 8 ha, împreună cu zona de protecţie. Ea a fost descoperită de către D. Cădere (1907) şi studiată - între alţii - de I. Simionescu. Punctul fosilifer adăposteşte faună badeniană (Paleozoic), fosilele aflate în şisturile argiloase având mai ales forma impresiunilor negative interioare. În total, au fost descrise 30 de forme, din care 22 sunt brahiopode, la care se adaugă briozoare, moluşte, crustacee şi ostracode.

Frecăței

Alte denumiri: Frikatek (în lista agentului polon Korsak – 1849).

După unele păreri, numele satului ar putea proveni de la cel al unei localităţi din Balta Brăilei, de unde se presupune că ar fi venit o parte din primii locuitori.

Sat-reşedinţă de comună, este amplasat pe valea Teliţei, la circa 20 km SV de municipiul Tulcea. Vatra sa, de tip adunat, are o textură neregulată, cu multe terenuri cultivate în perimetrul construit. Relieful este alcătuit din pantele domoale ale Dealurilor Tulcei, care coboară spre lunca Teliţei. În S se înalţă Movila lui Martăzău (120 m) iar spre N şi E colina Cartalu (158 m).

Din Cataloi (DN22A) se desprinde spre dreapta un drum secundar, care urmează spre amonte cursul Teliţei, ajungând în drumul Tulcea-Galaţi. Este un vechi traseu folosit cândva de poştalioanele turceşti care circulau între Babadag şi Isaccea şi probabil chiar de romani, ale căror urme au fost descoperite peste tot în zonă.

A fost întemeiat anterior anului 1850 şi locuit de români şi bulgari, în proporţii diferite, acestora adăugându-li-se şi un număr redus de turci, până în 1878. După acest an turcii au început să părăsească satul, însă nu definitiv, după cum demonstrează statistica lui Gr. Dănescu (1896): 475 bulgari, 186 turci şi tătari, 56 români, 46 ruşi şi 7 evrei. Era o creştere destul de însemnată faţă de informaţiile furnizate de polonezul Korsak, care număra în 1849 doar 10 case de turci şi români. Tot la acel moment, satul dispunea de 88 pluguri, 12 mori de vânt şi înregistra peste 5000 de animale.

În ciuda numărului mic de creştini, biserica a fost ridicată în 1878, iar clădirea vechii primării în 1883. Prima şcoală s-a ridicat în 1883. Biserica avea un preot şi un cântăreţ, care slujeau şi la lăcaşul din Poşta, iar şcoala era încadrată cu un învăţător şi avea o zestre de 10 ha de pământ. Populaţia a cunoscut următoarea evoluţie: 635 locuitori în 1900, 814 în 1912, 1741 în 1930, 1400 în 1948, 1470 în 1956, 1496 în 1966, 1397 în 1977, 1198 în 1992 şi 1256 în 2002, astăzi toţi locuitorii fiind de etnie română.

Ocupaţia de bază este cultura plantelor (cereale, plante tehnice), unele porţiuni fiind încă irigate. S-au constituit mai multe asociaţii agricole care exploatează terenurile destul de favorabile care înconjoară localitatea. Din păcate, din fostul complex de creştere a vacilor cu lapte s-a ales praful. În gospodăriile cetăţenilor se cresc atât cornute mari cât şi mici, uneori şi cai şi măgari.

Satul dispune de grădiniţă şi o şcoală cu clasele I-VIII, ultima având două localuri. Între celelalte dotări reţinem căminul cultural, care dispune de o bibliotecă cu peste 8000 de volume, un dispensar uman, magazin mixt, chioşcuri alimentare, baruri şi o brutărie. Mai există o moară, un oficiu poştal cu centrală telefonică digitală şi o biserică ortodoxă, cu preot paroh.

Satul Frecăţei are perspective de dezvoltare, dacă asociaţiile agricole existente vor fi preocupate de dezvoltarea unei agriculturi moderne, eficiente, nu doar de îmbogăţirea rapidă a celor ce le-au iniţiat. Extinderea sistemului de irigaţii ar reprezenta o măsură cât se poate de benefică.

În Frecăţei s-a născut unul din cei mai apreciaţi artişti plastici contemporani, pictorul Eugen Barău.

Hamcearca

Alte denumiri: Hancérca; Hangiarca (Korsak – 1849)

În legătură cu originea numelui există două ipoteze: prima îl consideră de origine rusă, semnificând olărie sau cărămidărie, iar cea de-a doua, avansată de Gr. Dănescu, afirmă că numele ar fi de origine turcă, fără a preciza semnificaţia.

Sat de reşedinţă al comunei cu acest nume, este situat pe valea Taiţei, într-un sector limitat la V de Munţii Măcinului iar la E de Dealul Vinului (353 m), la circa 51 km V de municipiul Tulcea.

Accesul este asigurat de drumul care urmează spre amonte valea Taiţei, făcând legătura între satele Horia şi Luncaviţa.

Are o vatră formată din două nuclee, dezvoltate pe ambele maluri ale apei, în perimetrul căreia arheologii au dat la iveală urme de locuire romană sau chiar mai veche. Satul s-a dezvoltat şi a evoluat în jurul unei foste mănăstiri, situată la 5 km N de satul Balabancea, astăzi dispărută.

În secolele XVIII-XIX a fost locuit de turci, înlocuiţi de ucrainenii de pe Nipru, români şi ţigani. Prin 1896 se semnalau 298 locuitori, toţi ruşi. În ultimul secol populaţia a evoluat astfel: 348 locuitori în 1900, 538 în 1912, 617 în 1930, 602 în 1948, 569 în 1956, 607 în 1966, 494 în 1977, 341 în 1992 şi 366 în 2002. În ultima cifră, alături de populaţia română apar şi câţiva ucraineni. În ciuda scăderii puternice a numărului de locuitori, fiind depăşit de celelalte două localităţi ale comunei (Balabancea şi Nifon), rămâne centru de comună, adăpostind primăria şi consiliul local.

Ocupaţia principală a locuitorilor este agricultura, cultivându-se cereale, plante tehnice şi crescându-se animale (ovine, bovine, porcine), în gospodăriile populaţiei. Chiar înainte de 1989 se pusese problema desfiinţării comunei şi arondării satelor componente la comunele vecine, datorită randamentului modest pe care agricultura îl are în zonă. Cu toate acestea, locuitorii s-au grupat în trei asociaţii agricole, încercând să valorifice terenurile de care dispun.

De câţiva ani, şcoala, care a funcţionat o lungă perioadă numai cu ciclul primar, după ce a căpătat un local nou, a preluat şi elevii claselor V-VIII din toate satele comunei, având şi o grupă de grădiniţă.

La biblioteca modestă a şcolii, care numără ceva mai mult de 2200 volume se adaugă cea a căminului cultural, mai bine dotată (8000 volume). Dispensarul medical, un magazin mixt şi două baruri, oficiul poştal şi biserica ortodoxă, slujită de preotul din Nifon formează toată zestrea satului.

Horia

Alte denumiri: Ortachioi, până în 1923; Regina Maria, între 1923- 1948.

Situat la circa 40 km SV de municipiul Tulcea, satul-reşedinţă al comunei cu acelaşi nume, este străbătut de apa Taiţei, într-o depresiune dominată spre SE de Dealul Negru, la N de Dealul Islamului, iar spre S de dealurile din Podişul Atmagei, cu altitudini sub 200 m.

Vatra satului este de tip adunat şi are o textură neregulată, fiind amplasată la o încrucişare de căi de comunicaţie (Tulcea - Măcin, Două Cantoane - Măcin şi Horia - Luncaviţa).

Cea mai avantajoasă cale de acces este drumul care leagă reşedinţa de judeţ cu oraşul Măcin, fiind drumul cel mai bine întreţinut.

În apropierea localităţii au fost scoase la lumină urme ale locuitorilor getici din epoca târzie a fierului (La Tène), continuate de cele ale unei importante aşezări romane. În timpul ocupaţiei turceşti, la fel ca şi astăzi, a fost un important punct de schimb de produse.

Satul apare menţionat de agentul polon Korsak, acesta numărând în Horia numai 20 de case, locuite de turci şi români, cifră exagerat de mică, după părerea noastră, contrazisă de informaţiile pe care le avem doi ani mai târziu.

În 1850 era locuit de turci şi români, primii migrând în număr mare după 1878, lăsând locul populaţiei româneşti, sosită din diverse regiuni ale ţării. Câţiva ani mai târziu, dicţionarul Lahovari menţiona o populaţie de 225 persoane, în majoritate turci, dar populaţia românească avea o biserică cu preot şi cântăreţ, iar şcoala era încadrată cu un învăţător, fiind frecventată de 45 de elevi.

De atunci, satul a cunoscut următoarea evoluţie a populaţiei: 630 locuitori în 1900, 981 în 1912, 1305 în 1930, 1070 în 1948, 1555 în 1956, 1578 în 1966, 1464 în 1977, 1238 în 1992 şi 1122 în 2002. Locuitorii de astăzi sunt români, în proporţie de peste 99%.

Fermecat de frumuseţea văii Taiţei şi a depresiunii în care este amplasată localitatea, I. Simionescu scria în 1928:

„La Ortachioi locul se lărgeşte. Peisajul e altul, cu totul altul decât cel de până acum. Se desvăluie un nou colţ variat şi mândru din plastica Dobrogei.

Suntem în valea Taiţei, cel mai important râu din această provincie. Valea e largă. Râul un mai are putere să roadă. Coastele văii par netezite de o mână uriaşă. Pe firul albiei, ţârâie un fir de apă, limpede, abea păstrat peste vară sub umbra frunzelor de captalan, late ca o roată de căruţă. Cât de puţintică să fie apa, ori unde, e o blagoslovenie. Umezeala ei înviorează drumul, ţinându-l mereu verde şi înflorit; puterea ei, cât decât, e folosită de om, trecând’o din mână’n mână, în sghiaburi râdicate.”

Ocupaţia principală de astăzi este agricultura, însă satul trăieşte şi prin târgul săptămânal organizat aici, considerat cel mai mare din judeţ. Există o moară, un atelier de reparat maşini agricole, gater, alături de care fiinţează o asociaţie agricolă. Din păcate, în ultimii ani au fost dezafectate circa 500 ha de vie, terenul respectiv fiind în prezent folosit pentru păşunatul oilor şi culturi diverse.

În Horia funcţionează o grădiniţă şi o şcoală cu clasele I-VIII, cea din urmă beneficiind de o bibliotecă cu peste 5000 de volume. Căminul cultural are, la rândul lui o instalaţie de proiectare a filmelor şi o bibliotecă. Reţeaua sanitară este reprezentată de un dispensar uman şi o farmacie, iar cea comercială are în compunere un magazin mixt, chioşcuri alimentare şi un bar. Mai semnalăm oficiul poştal, precum şi sediile filialelor CEC şi respectiv Băncii Agricole.

În apropierea satului se află popasul turistic Căprioara, care a mai păstrat doar câteva din mesele cocoţate în copac, care făceau deliciul trecătorilor. Este un posibil prim pas în dezvoltarea turismului, împrejurimile fiind deosebit de pitoreşti, mai cu seamă drumul care duce spre izvoarele Taiţei.

Satul Horia a dat arheologiei dobrogene şi româneşti pe Victor Bauman, doctor în istorie, personalitate de numele căreia se leagă o bună parte din săpăturile arheologice realizate în nordul Dobrogei.

Isaccea

Alte denumiri: Noviodunum, în timpul ocupaţiei romane; Obluciţa, în sec. XV; Isakgi, în scrierile lui Abul Feda; Isak-Köy

N. Iorga considera că numele este o combinaţie între un nume propriu, Isac, la care s-ar fi putut adăuga sufixul ”cea“.

Medicului englez Adam Neale crede că la originea numelui ar sta cuvintele „is”, semnificând „muncă” sau „mână de lucru” şi respectiv  „axi”, care înseamnă „putere” sau „forţă armată”. Aşadar, numele ar fi tradus prin „lucrarea unei armate”. Neale îşi întemeiază ipoteza pornind de la rolul de vad de trecere pentru armatele cuceritoare, începând cu cele ale persanului Darius, continuând cu turcii lui Osman (1621), care au invadat Polonia sau cei ai lui Batlagi Mehmet (1711), care l-au atacat pe Petru cel Mare al Rusiei trecând pe aici.

Oraş situat în nordul judeţului, pe malul drept al Dunării, la circa 35 km V de reşedinţa de judeţ, este amplasat într-un amfiteatru natural format din dealurile Podişului Niculiţel (Cornetu-293 m), care se îngemănează cu cele ale Dealurilor Tulcei, coborând către lunca Dunării, care atinge înălţimea de 5-10 m.

Este accesibil şi pe calea apei, cu ajutorul diverselor tipuri de ambarcaţiuni, dar mai ales pe uscat, drumul care leagă Tulcea de Galaţi străbătând oraşul de la un capăt la altul.

Vatra sa are o formă neregulată, textura străzilor (destul de haotică) părând a fi radiar-concentrică, influenţată de relieful accidentat, care face ca însuşi drumul principal să aibă un traseu extrem de sinuos. Centrul civic al oraşului este amplasat într-o luncă joasă şi inundabilă, pe dreapta drumului principal, în timp ce pe partea stângă dealurile coboară abrupt, prezentând aflorimente de roci dure, care au fost cândva exploatate chiar în perimetrul aşezării.

În administrarea sa intră şi localitatea Tichileşti, de fapt o colonie apărută datorită unei leprozerii, precum şi satul Revărsarea.

Actualul oraş a evoluat pe amplasamentul vechii aşezări romane Noviodunum. Anterior ocupaţiei romane, pe aceste locuri a existat o aşezare geto-dacică pe care romanii au fortificat-o (369 d.Hr.), înfiinţând aici o staţiune pentru flota lor de pe Dunăre. Stăpânirea romană a fost destul de îndelungată,descoperirile arheologice dovedind o locuire prosperă, până în sec. VII d.Hr. 

Au fost scoase la lumină fortificaţiile din zona portului, cu turnuri în formă de U, încăperi cu hipocaust, provenite de la un edificiu termal, morminte cu sarcofage de piatră, în care s-au găsit obiecte de ceramică şi piese de vestimentaţie, precum şi un tezaur monetar din timpul împăratului Galenius (267 d.Hr.), conţinând 1071 piese.

Unii istorici amplasează aici enigmatica cetate bizantină Vicina, iar N. Iorga crede că aici ar fi fost reşedinţa unei formaţiuni prestatale, a lui Sacea (sec. XI), explicând în acest fel şi numele. Merită a fi menţionat faptul că în 513 î.Hr., regele perşilor Darius a trecut Dunărea pe un pod de vase, în campania sa împotriva sciţilor, prilej cu care a luat contact cu locuitorii geţi din Dobrogea, care i-au opus o dârză rezistenţă.

Prima menţiune a aşezării, sub forma Saikdji, aparţine egipteanului Navairi, iar cea apropiată de forma actuală, datează din 1321 şi o datorăm lui Abulfeda. Atunci apare sub forma Isakgi, sprijinind ipoteza lui Iorga, dar dând şi alte amănunte importante, care l-au determinat pe C. C. Giurescu să considere că aici a fost enigmatica cetate a Vicinei: „Isaccea este un oraş în ţara valahilor (Aloualac) şi în dependenţă de Constantinopol, în al şaptelea climat…într-o câmpie lângă locul unde Dunărea se varsă în Marea Neagră…cei mai mulţi dintre locuitori profesează islamismul…”

În timpul lui Basarab I, nordul Dobrogei era parte componentă a Ţării Româneşti, geograful arab făcând menţiunea că aşezarea Isakgi făcea parte din Aloualak (Ţara Românească). În timpul lui Mircea cel Bătrân şi în sec. XV, localitatea era populată cu români şi purta numele Obluciţa. După moartea lui Mircea, Dobrogea a intrat sub ocupaţia otomană, oraşul revenind la vechiul nume, modifict în Isak-Köy, din care a derivat forma actuală.

Pe harta lui Giacomo Cantelli da Vignola (1686) oraşul apare figurat pe stânga fluviului, purtând numele Isacci. Interesant este şi faptul că pe aceeaşi hartă (care conţine numeroase impreciziuni), undeva mai spre NE de Isaccea apare localitatea Oblucice (Obluzicka) !

Ofiţerul austriac Franz Mihalovici (1783) pomenea oraşul ca fiind „Un oraş destul de mare, cu o cetate zidită, unde pot fi văzute multe nave maritime. Acostarea se face în faţa oraşului şi în condiţii bune.”

Ceva mai târziu (1805), medicul englez Adam Neale, călătorind de la Galaţi spre Istanbul (unde fusese chemat pentru a trata pe mama sultanului Selim al III-lea, Valide, descria (cu destule greşeli) oraşul Isaccea: „În dimineaţa următoare, la revărsatul zorilor am ridicat pânzele. Dar vântul a căzut, curentul fluviului era slab şi noi înaintam cu greu. La capătul a două ore ni s-a înfăţişat privirii un mic sat numit Isaxi care este pe malul stâng al fluviului (greşit ! – n.n.) şi în mijlocul căruia se ridica un castel în ruină, construit pe un lanţ de stânci.

În faţa acestui sat se află o mică insulă stâncoasă pe care se găseşte un turn care este şi el căzut în ruină şi care este de o arhitectură foarte veche.”

Locuit de tătari şi turci, alături de români, oraşul şi-a continuat existenţa pe toată durata ocupaţiei turceşti, trecând prin momente de prosperitate sau de decădere, în funcţie de evenimentele care au afectat întreaga provincie dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Isaccea a avut un important rol strategic, fiind loc de trecere peste Dunăre, motiv pentru care turcii aveau aici o garnizoană militară permanentă, întărită în timpul conflictelor cu ruşii, mai ales după ce aceştia au ocupat Basarabia. Între centrul militar Babadag şi garnizoana Isaccea circulau poştalioane, care urmau valea Teliţei. Oraşul a avut mult de suferit de pe urma războaielor ruso-turce, mai cu seamă a celui din 1828-29, în urma căruia mai rămăseseră în picioare numai 150 de case.

Când după 100 de ani de la acel eveniment I. Simionescu vizita Isaccea, el găsea un orăşel tihnit, patriarhal, din care dispăruseră urmele războiului:

„Oraşul de azi e liniştit, cu acalmia locurilor izolate. Singura clădire mai importantă este moara, dovada producţiei principale a ţinutului. Dintre casele mărunte, răsfirate în larg amfiteatru, se înalţă şcoala. Minaretul geamiei se perde, ca un trunchiu uscat de arbore, rămas din pădurea dispărută.

Condiţiile istorice s-au schimbat, liniştind trecutul sbuciumat. Pe vremuri însă, la Noviodunum unde au suferit chinuri mucenicii Flavian şi Filip, era vad de trecere important, un soiu de poartă a Dobrogei. Dovada o dau rămăşiţele romane ce se găsesc din belşug chiar în urma plugului. Dovada mai recentă o dă tabia turcească depe dâmbul de lângă oraş. Valurile întăritoare ş-au păstrat încă forma regulată. Vânturile au adus praf şi au aşternut peste tot pânza uitării.

Azi orăşelul doarme tihnit, aproape lipsit de viaţă, măcar că, cu oare ce trudă s’ar putea trezi din amorţire. E un ţinut prielnic pentru vii. Clima şi pământul sunt favorabile ; vinurile de Sarica, din apropiere, sunt renumite.”

Ca orice oraş, Isaccea a avut o structură etnică mai diversificată: români, turco-tătari, bulgari, ucraineni, ruşi, numărul locuitorilor oscilând în jurul valorii de 3-5000: 3800 în 1900, 4070 în 1912, 4576 în 1930, 4653 în 1948, 4810 în 1956, 5059 în 1966, 5314 în 1977, 5022 în 1992 şi 4789 în 2002, în prezent românii având ponderea cea mai mare, fiind urmaţi de turci (158) şi ucraineni (28).

Informaţiile dicţionarului Lahovari sunt deosebit de preţioase, ele arătând că oraşul avea la acea dată o populaţie de 3094 persoane, din care 1020 români, 1000 turci, 248 bulgari, 40 tătari, 575 ruşi, 40 germani, 130 greci şi 60 evrei. Se semnalau două şcoli primare, una de băieţi şi una de fete, cu 3 institutori şi 2 institutoare, una din şcoli fiind construită în 1881. Lîngă geamie funcţiona şi o şcoală turcească. Cultul creştin era reprezentat de 2 biserici, cu 2 preoţi şi 3 cântăreţi bisericeşti. Profilul agricol al localităţii este justificat de cele 450 de pluguri înregistrate de statistici. În 1894 au fost operate 894 vase, care descărcau mărfuri coloniale şi manufacturate şi preluau vinuri şi lemn.

Din atmosfera descrisă de I. Simionescu, oraşul s-a smuls de fiecare dată când s-a înfiinţat câte un obiectiv economic. Mai întâi au fost deschise chiar în vatra oraşului cariere pentru exploatarea rocilor de construcţii, apoi filatura de bumbac, complexul de creştere a porcinelor, livada sau punctul de transformare electrică şi reţeaua de înaltă tensiune precum şi conducta de gaze, ambele venind din Ucraina.

În timp, unele obiective au fost abandonate şi au apărut altele noi, între care o secţie de prelucrare a lemnului, noua carieră de exploatare a calcarelor necesare fabricilor de var şi ciment, secţia de fermentare a tutunului, moara de cereale. În apropierea portului funcţionează o fermă piscicolă privată.

Agricultura are condiţii destul de prielnice de dezvoltare, mai cu seamă în lunca Dunării, unde umiditatea solului asigură producţii bune de porumb şi floarea soarelui. Livada din apropiere, bine întreţinută (pe anumite suprafeţe chiar irigată), continuă să aprovizioneze piaţa cu fructe, materie primă pentru fabricile de conserve din ţară. Cu toate acestea, oraşul nu se poate lăuda cu o viaţă economică prea trepidantă, şomajul ridicat şi nivelul de trai modest fiind principalele probleme ale locuitorilor. Nici măcar turismul nu a reprezentat o cale de ieşire din impas, hotelul ridicat în urmă cu câţiva ani fiind folosit ca sediu al primăriei şi poliţiei, după ce ani în şir a stat nefolosit. Proiectatul restaurant din această clădire şi-a găsit o altă destinaţie, folosind drept local pentru discotecă.

De altfel, turistul nici nu prea ar avea multe lucruri de văzut în oraş, iar puţinul care există nu este pus nicicum în valoare. Este vorba de geamia din sec. XVI, cu minaretul şi decoraţia în piatră şi de biserica ortodoxă cu hramul Sf. Gheorghe, care are un valoros iconostas din 1645, adus de la mănăstirea Adam, din judeţul Galaţi. Dacă aceste obiective ar fi incluse într-un circuit turistic, împreună cu cele de la Niculiţel, Saon sau Celic Dere, altfel ar sta lucrurile.

În Isaccea funcţionează un liceu cu o structură complexă, având grupe de grădiniţă, ciclu primar, gimnazial şi liceal, care poartă numele marelui geograf C. Brătescu. Alături de acesta a mai existat o şcoală specială pentru copii cu deficienţe intelectuale şi un centru de plasament, desfiinţate recent.

Reţeaua sanitară a oraşului este alcătuită dintr-un dispensar şi două farmacii, iar cea comercială este mai bogată, cuprinzând magazine mixte şi specializate, restaurante, baruri, chioşcuri alimentare, brutării, piaţă agroalimentară şi ateliere pentru prestări de servicii.

Oraşul este racordat la gaz metan, profitând de conducta care traversează zona.

Activitatea culturală gravitează în jurul casei orăşeneşti de cultură, dotată şi cu instalaţie de proiectare a filmelor, casă în care un grup de inimoşi încearcă să dezmorţească apatia localităţii. Se organizează ansamblu vocal, un grup vocal folcloric (Dunăreanca), suite de dansuri dobrogene, dans modern şi teatru, unul din iniţiatori fiind poetul Marian Dopcea. Biblioteca orăşenească (28000 volume) şi cea a liceului (10000 volume) atrag împreună circa 1800 de cititori, în cea mai mare parte elevi ai şcolii.

Izvoarele

Alte denumiri: Alibeichioi, până în 1923; Regele Ferdinand, între 1923-1947, General Marcos, între 1947-48; Filimon Sârbu, între 1948-1964

Reşedinţa comunei omonime, este situată într-o mică depresiune de la poalele sudice ale Podişului Niculiţel, dominată de dealul Consul (333 m) la SV, dealul Bujorului (228 m) la E şi dealul Caracuş (244 m ) la N.

Dealul Consul l-a impresionat în mod deosebit pe I. Simionescu în 1928, când acesta vizita nordul Dobrogei: „Vine de roci eruptive se întretaie în toate părţile. Împotriva lor armata agenţilor externi s’a luptat cu greu. Astfel au rămas ca nişte creste, înşirate în lungul drumului.

Aşa a luat naştere şi dealul Consul, cu nume ciudat, o piramidă de porfir şi marmoră, isolată între Ortachioi, Alibeichioi, Dautcea şi Cineli, ca un enorm tron pe care-l încinge Taiţa din trei părţi.

Jocul forţelor a creat aici unul din cele mai frumoase monumente naturale din câte există pe faţa pământului românesc, un munte abea de 332 m. înălţime, dar care poate fi dat ca exemplu tipic, de noţiunea unui munte.

Văzut dinspre Cineli, după gardul de arbori înşiraţi în jurul lui, impresia este chiar captivantă. Pare a fi o piramidă egipteană, mai înaltă, mutată din mediul ei pustiu.

Peste tronul mândru, cu mânere de marmoră roşie, demn de vre-o fiinţă mitică, este asvârlit covorul ţăsut din arbori deşi, iar prin rarişti, la sfârşitul primăverii sclipesc ca pietre preţioase, cupele florilor boghioase.”

O suprafaţă de 328 ha din Dealul Consul a fost declarată rezervaţie naturală peisagistică.

Vatra satului este străbătută de râul Taiţa, care primeşte câţiva afluenţi nesemnificativi (ca debit), dar care au săpat văi adânci în stratele cu rocă dură care aflorează peste tot. Forma satului este poligonală, cu structură de tip adunat şi textură destul de regulată.

La poalele dealului Consul au fost dezgropate urmele unui important castru roman, dublat de o aşezare, care aveau rolul de pază şi supraveghere a unei intersecţii vitale de căi de comunicaţii.

Satul actual se presupune că a fost fondat în jurul anului 1833 de către familiile de români sosite din localităţile înconjurătoare, pentru a scăpa de impozite. Tot aici s-a instalat şi un puternic grup etnic grecesc, care a supravieţuit până astăzi.

Despre acest grup etnic, un fost primar al comunei (Tranulea Stere) afirma că ei ar fi fondat satul în 1828, iar grecii erau refugiaţi din timpul revoluţiei greceşti, care au fugit de cruzimile pe care le comiteau turcii. Iniţial 7 familii din Caraclisia au migrat spre Basarabia, de unde au plecat în 1828 spre Dobrogea, ajungând pe actualul amplasament al satului, unde au întemeiat o aşezare, fiind urmaţi de alţi concetăţeni. Aceeaşi persoană menţionează că în şcoală, limba greacă s-a predat ca limbă secundară până în 1946, absolvenţilor eliberându-li-se certificate de absolvire, pe care se specifica naţionalitatea greacă şi respectiv originea etnică greacă.

În 1859 s-a construit biserica iar în 1884 şcoala, clădirea primăriei fiind înălţată în 1894. În biserica satului slujbele se ţineau în limba greacă. Gr. Dănescu arată că în 1896 etnicii greci erau atât de numeroşi încât ei deveniseră majoritari. De atunci ponderea lor a scăzut, ajungând ca în prezent ei să numere doar ceva mai mult de 300 de persoane. Populaţia a evoluat astfel: 668 locuitori în 1900, 977 în 1912, 1333 în 1930, 1812 în 1948, 2146 în 1956, 2213 în 1966, 2172 în 1977, 1838 în 1992 şi 1670 în 2002.

Agricultura este ocupaţia preponderentă, pedominând culturile cerealiere şi viţa-de-vie. În sat mai există un centru de vinificaţie, a cărui viaţă a devenit incertă, mai ales după dezafectarea unei mari suprafeţe de vie, între Izvoarele şi Horia.

În Izvoarele funcţionează o grădiniţă şi o şcoală cu clasele I-VIII, având la dispoziţie 4 corpuri de clădiri, deci un spaţiu excedentar, în condiţiile scăderii populaţiei şcolare.

Căminul cultural poate servi şi ca cinematograf, el având în dotare şi o bibliotecă cu peste 7600 de volume. Între manifestările culturale organizate se remarcă dansurile şi obiceiurile tradiţionale greceşti, păstrate la fel de riguros ca şi portul specific, de membrii grupului etnic grecesc. Ca un element specific, semnalăm casele vechi, care prezintă ferestre cu motive traforate avimorfe. În multe din cântecele lor, pe lângă teme de dragoste şi evenimente din viaţa satului, se regăsesc, aşa cum se specifica şi în dicţionarul Lahovari, cele despre gonirea lor de către ruşi din Basarabia, asuprirea turcească, jafurile cercheze şi luptele de la Sevastopol.

Satul dispune de un dispensar medical, câteva magazine mixte, chioşcuri alimentare, baruri, o moară, oficiul poştal şi două biserici, din care una stilistă.

Luncavița

Alte denumiri: Luncaviç; Loubcovitz; Lukaviţa (Korsak – 1849)

În legătură cu numele actual, Gr. Dănescu îl consideră de origine slavă şi crede că ar proveni de la cel al pârâului care străbate localitatea.

Luncaviţa este reşedinţa comunei omonime, fiind situată la 53 km V de municipiul Tulcea, pe drumul Tulcea - I. C. Brătianu. Vatra satului, de formă neregulată şi de tip adunat, este formată din două nuclee inegale, despărţite de valea râului Luncaviţa, cu tendinţa de dezvoltare tentaculară spre satul Văcăreni sau spre popasul turistic de la Valea Fagilor.

Relieful este reprezentat de planul de racord al Podişului Dobrogean cu lunca Dunării, fiind dominat de dealurile Luncaviţa, Pietrosu şi Milan. Pe stivele groase de loess, care apar în relief sub forma unor maluri abrupte, s-au dezvoltat soluri fertile, ieale pentru agricultură. Lunca din apropierea Dunării are o extindere apreciabilă, fiind mai favorabilă culturilor agricole, datorită umidităţii mai ridicate din sol.

Este un punct de veche locuire geto-dacică, în locul La Cetăţuie fiind descoperite urme aparţinând culturii Gumelniţa. Satul actual apare menţionat în sec. XVI pe un defter turcesc, apoi pe o hartă franceză din jurul anului 1800, sub forma Loubcovitz, o deformare de la numele actual. În sec. XIX a fost populat cu români veniţi din zona Bugeacului (sudul Ucrainei), Muntenia şi Moldova, care au contribuit la ridicarea bisericii (1827) şi şcolii (1880).

Dacă dăm crezare informaţiilor transmise de agentul polon Korsak, în jurul anului 1849 satul avea numai 25 de case, locuite de turci şi români. Oricât de grele ar fi fost vremurile, este greu de crezut că la acel moment era o localitate atât de modestă, ţinând cont de datele recensământului din 1900, când se înregistrau 1567 persoane, sau de cele din 1896, când erau 1340 locuitori. Nu ştim ce surse de informare a avut la dispoziţie agentul polon, dar putem bănui că multe din acestea i-au furnizat date fanteziste, eronate !

De atunci, populaţia a evoluat astfel: 2505 locuitori în 1912, 2548 în 1930, 3166 în 1948, 3711 în 1956, 3431 în 1966, 3605 în 1977, 3667 în 1992 şi 3723 în 2002, aproape toţi români.

Ocupaţia de bază o constituie agricultura, terenurile din jurul localităţii fiind favorabile pentru cultura cerealelor şi plantelor tehnice, la fel ca şi pentru creşterea animalelor, deşi condiţiile climatice afectează randamentul agriculturii de astăzi. Partea de sat străbătută de râul Luncaviţa sau lunca Dunării sunt favorabile pentru legumicultură (roşii, ardei, pepeni). În localitate funcţionează mai multe asociaţii agricole care încearcă să reînnoade tradiţia fostului CAP, ale cărui dotări, la fel ca şi cele ale centrului de vinificaţie au fost în mare parte distruse sau înstrăinate.

Cândva, satul era vestit pentru industria mică şi artizanală (ateliere de curelărie, împletituri din papură), astăzi aceste preocupări fiind aproape abandonate, un singur cetăţean ocupându-se cu realizarea împletiturilor din papură.

Cele trei localuri destinate învăţământului adăpostesc grădiniţa şi clasele I-VIII şi SAM, şcoala fiind dotată cu o bibliotecă cu peste 4500 de volume. Acesteia i se adaugă şi cea comunală, care dispune de un fond de carte cifrat la peste 10000 de volume.

Între dotările localităţii menţionăm dispensarul uman şi farmacia, mai multe magazine, chioşcuri alimentare, baruri, restaurant, magazin de legume şi fructe, telefonie publică, o moară, benzinărie, oficiul poştal şi biserica ortodoxă, slujită de un preot paroh.

Numeroase gospodării sunt mari, prospere, bine întreţinute, ele dând o notă optimistă, care conferă siguranţa existenţei localităţii o perioadă lungă de timp de acum înainte. La marginea dinspre vest a localităţii a apărut un şir de case noi, semn că satul se dezvoltă, inclusiv în ceea ce priveşte numărul de locuitori.

Luncaviţa rămâne un nume de referinţă în zonă, fiind un fel de model şi totodată un pol de dezvoltare, care va atrage locuitorii să rămână şi să dezvolte activităţile tradiţionale, sau să introducă altele noi, poate agroturismul, care este neglijat pentru moment, deşi potenţial ar exista cu prisosinţă.

În apropierea satului, la 5-6 km se găseşte rezervaţia forestieră Valea Fagilor, un relict terţiar care prezintă o asociaţie specifică făgetelor din Subcarpaţi, într-o regiune unde predomină vegetaţia termofilă. Rezervaţia este parte componentă a Parcului Naţional al Munţilor Măcinului.

Drumul de acces (deocamdată prost întreţinut) şi lipsa marcajelor corespunzătoare fac ca această rezervaţie să rămână în afara circuitului turistic, deşi în apropiere este un popas turistic deosebit de pitoresc, cu motel, lac, loc de campare, care ar putea să constituie un punct de plecare în această activitate extrem de rentabilă.

În Luncaviţa s-au născut şi au urmat primele clase ale formării lor intelectuale o serie de personalităţi, între care istoricul Emilian Bold, prozatorul şi redactorul literar Ioan Lăcustă şi istoricul literar Stelian Cucu.

Nalbant

După cum arăta învăţătorul S. Gheorghiu, numele satului provine de la cuvântul turcesc na’lband, care semnifică potcovar.

Satul de reşedinţă al comunei cu acelaşi nume, Nalbantul este aşezat pe valea Tăiţei (Taiţa Mică), la circa 27 km SV de municipiul Tulcea, în partea de nord a unei largi depresiuni (Cataloi - M. Kogălniceanu - Satu Nou).

Drumul Tulcea - Hârşova leagă satul cu reşedinţa de judeţ, la ieşirea din localitate el despărţindu-se în două direcţii, cea de-a doua ducând spre Măcin.

Vatra satului, de tip adunat, cu o textură neregulată, este suprapusă peste o zonă de dealuri joase (50-100 m) care coboară spre SE, fiind o prelungire a dealurilor din Podişul Niculiţelului.

În arealul localităţii au fost scoase la lumină mărturii de locuire getodacică din prima epocă a fierului (sec. IV-III î.Hr.), precum şi două aşezări din epoca romană şi o necropolă de tip Dridu, din perioada de formare a poporului român.

Despre localitatea modernă, avem vagi informaţii că pe la 1735, mocanii şi cojanii veniţi din Moldova au găsit pe aceste locuri câteva familii turceşti, lângă care s-au stabilit. Informaţii suplimentare aflăm de la învăţătorul S. Gheorghiu, citat de D. Şandru:

„Bătrânii turci din satele vecine îşi amintesc, din cele spuse de părinţii şi moşii lor, că pe valea de lângă Nalbant a fost mai demult un sat turcesc numit Chioliu-Alceac „Valea Cenuşei“. De fapt, se găsesc pe ogoarele din această vale temelii de piatră.

Aceiaşi bătrâni mai spun că în vremuri vechi au venit şi s’au aşezat, pe locul de azi al satului, un potcovar şi câteva familii turceşti, întemeind satul de azi, care a luat numele de Nalbant „potcovar“.

Satul a fost pustiit în timpul războiului ruso-turc din 1828, după care locuitorii, fugiţi de frica războiului, s’au întors în sat. Odată cu aceştia au venit, fugind de frica ruşilor, şi un însemnat număr de români basarabeni din satele Albota şi Musaitu.

Mai apoi au mai venit şi s’au aşezat aici alţi români, câteva familii de ruşi şi de bulgari (aceştia din urmă s’au refugiat, în 1940, în Bulgaria).”

În dicţionarul lui Lahovari satul avea o populaţie de 512 români, 302 bulgari şi 30 de turci şi dispunea de o biserică (ridicată în 1881), cu un preot şi un cântăreţ şi respectiv o şcoală (din 1882) frecventată de 69 elevi. Pe lângă cele 200 de pluguri, în Nalbant funcţionau 4 mori de apă şi 4 de vânt, 3 fierari, 3 lemnari, un cizmar şi un tâmplar.

I. Ionescu de la Brad confirmă informaţia despre evenimentul din 1828, el incluzând Nalbantul pe lista satelor distruse de acel război, apărută în 1850. Se pare că repopularea s-a făcut destul de anevoie la început, dar tot mai viguros mai târziu, deoarece după 1877 se construia şcoala şi biserica iar în 1904 era menţionată o geamie cu imam, ceea ce presupune că etnicii turci nu au părăsit satul, ci s-au bejenit odată cu românii, revenind la vetrele lor afectate de război. Mai departe, populaţia a evoluat după cum urmează: 928 locuitori în 1900, 1234 în 1912, 1239 în 1930, 1301 în 1948, 1447 în 1956, 1472 în 1966, 1356 în 1977, 1232 în 1992 şi 1070 în 2002. Astăzi aproape toţi locuitorii sunt români.

Ei se ocupă cu agricultura, atât cultura plantelor cât şi creşterea animalelor având ponderi egale. Celor trei asociaţii agricole trebuie să le adăugăm o fermă legumicolă şi câteva sere, în mare parte folosite pentru cultura florilor. Agricultura din zona Nalbant are şanse mari de dezvoltare, pe de o parte datorită calităţii solurilor, iar pe de altă parte, datorită tradiţiilor şi dotărilor existente. Se impun investiţii serioase, mai ales în extinderea suprafeţelor irigate, eventual pentru repunerea în funcţiune a fermei legumicole şi dezvoltarea celei horticole.

În sat există o grădiniţă şi o şcoală cu clasele I-VIII, o anexă a şcolii funcţionând până nu demult pe lângă ferma legumicolă, unde exista o clasă mixtă pentru ciclul primar, astăzi dezafectată. Satul mai are în dotare un cămin cultural, care poate fi şi cinematograf, un dispensar uman, o farmacie, magazin mixt, chioşcuri alimentare, baruri, brutărie, restaurant, oficiu pştal cu centrală telefonică şi o benzinărie. Biserica ortodoxă este încadrată cu un preot paroh.

Niculițel

Alte denumiri: Monaster, Monastirişte, Nicoliţă

Conform tradiţiei, numele satului ar proveni de la cel al unui cioban, un anume Niculiţă, unul din posibilii întemeietori ai satului actual.

O frumoasă legendă leagă numele lui Niculiţă de descoperirea bisericii Sf. Atanasie, pe la începutul veacului al XIX-lea. Ciobanul se afla pe deal cu turma, jucânduse cu pumnalul său, pe care-l arunca în pământ. La un moment dat, cuţitul a lovit ceva tare, un obiect din fier, care s-a dovedit a fi crucea de pe turla bisericii.

Alertate, autorităţile, în frunte cu mai marii bisericii creştine au poruncit dezgroparea lăcaşului, îngropat în pământ şi acoperit de buruieni. După ce lucrarea a fost dusă la bun sfârşit, s-a încercat deschiderea uşii din lemn masiv ferecat, fără a se reuşi acest lucru. Atunci, clericii au început să citească rugăciuni pentru toţi sfinţii creştini, iar când au ajuns la Atanasie, ca prin miracol, uşile s-au deschis singure, aflându-se astfel patronul lăcaşului.

După alte păreri, numele Niculiţel ar proveni de la cel al bogatului cioban Nicolae Hagi Ghişa Poenarul, cel care s-a vrednicit să sprijine mănăstirea Cocoş cu întreaga sa avere. Se crede că numele vechi, Monastirişte, a circulat până în jurul anului 1850.

Comună mare, alcătuită astăzi dintr-un singur sat, este situată în partea de N a judeţului, la circa 31 km V de municipiul Tulcea, la poalele podişului care-i poartă numele. Satul este străjuit de dealurile Piatra Roşie (262 m), Ţugulea (258 m) şi Dumitru (363 m), care formează un amfiteatru natural, străbătut de Valea lui Iancu.

Vatra sa, de tip adunat, are o textură ordonată, în ciuda reliefului destul de accidentat peste care se suprapune. Impresionat de frumuseţea peisajului întâlnit aici, I. Ionescu de la Brad exclama: „O, ce frumos loc Niculiţălu, sat înconjurat de o cetate de munţi şi codri…”

În Niculiţel se ajunge urmând drumul Tulcea-Măcin, care trece prin Isaccea. Cu circa 6 km înainte de a se ajunge la Isaccea, un drum de numai 3 km deviază spre stânga, ducând în sat, locul fiind marcat de o troiţă din lemn, realizată de un meşter local. Din centrul satului, un drum conduce spre Izvoarele, străbătând un traseu încântător. Se presupune că este un vechi ax de circulaţie, folosit încă de pe vremea romanilor.

În incinta aşezării au fost scoase la iveală urme de veche locuire, începând cu perioada geto-dacică (sec. IV-III î.Hr.) şi romano-bizantină, când Traianopolis era un oraş roman, apărat cu val de pământ, cunoscut ca valul lui Traian. Aici era sediul legiunii I Jovia. În incinta fortificată de pe dealul Cetăţuia s-au descoperit şi temeliile unei bisericuţe cu plan treflat, din sec. XIXII, prima de acest fel din ţară.

Pe un teritoriu locuit de vechii geţi, în jurul anului 341 î.Hr., exista în regiune o formaţiune politico-administrativă condusă de basileul Moskon, care constituia o permanentă ameninţare pentru regele scit Atheas, care s-a văzut nevoit să se alieze cu regele Filip al II-lea al Macedoniei, pentru a-i veni de hac.

Ocupaţia romană a însemnat nu doar construirea castrului de la Cetăţuie ci şi existenţa unei aşezări rurale puternice, de tip vicus sau pagus. Este dovedit acest lucru atât de descoperirea, în vatra localităţii, a patru ferme (villae) romane, precum şi de numeroase urme scoase din săpăturile ocazionale sau sistematice: obiecte de ceramică, cărămizi şi ţigle, obiecte de uz casnic, piese de harnaşament, monede, vase şi statuete de cult.

Se pare că şi aria înconjurătoare, până la Noviodunum sau până la Cocoş a fost intens locuită, fiind populată cu gospodării romane. Pentru acestea, se construise un sistem de aprovizionare cu apă, dovedit de apeductele descoperite în zonă, făcute din cărămizi care poartă ştampila legiunii a V-a Macedonica. Se adaugă la acestea tezaurul monetar din timpul lui Nero, mormintele de incineraţie cu vase ritualice, cuptoarele de ars ceramică şi multe altele.

După afirmaţiile unor cercetători bulgari (P. Mutavciev, C. Şcorpil), la Niculiţel şi-ar fi stabilit hanul Asparuh lagărul, prin 650, când hoardele bulgare au trecut Dunărea, venind dinspre Nistru şi Bugeac, pentru a ocupa nordul Dobrogei. După părerea lui Şcorpil, specialist în arheologie antică bulgară, castrul de la Niculiţel este realizat după aceleaşi reguli ca şi alte astfel de construcţii din Bulgaria Răsăriteană, el identificând celebra cetate Âgla (Îgla) cu Niculiţelul, fiind impresionat de extinderea acesteia. Aceştia pornesc de la afirmaţiile lui C. C. Giurescu din compendiul de istorie a României, unde se scrie: „Asparuh conduce hoardele sale, trece Donul, Niprul, Nistrul şi ajunge în Bugeac. Nefiind nici aici în siguranţă, ei trec Dunărea şi se aşează în „Îgla”, regiune din apropierea satului Nicoliţel, lângă Tulcea.” Din păcate pentru cercetătorii bulgari, săpăturile arheologice făcute la Niculiţel infirmă aceste ipoteze.

Într-un document bizantin din 1088, care vorbeşte despre campania din nordul Dobrogei împotriva invaziilor cumane, apare numele unui oarecare Badila (Budila), un fel de observator al mişcărilor cumanilor, care trebuia să dea de veste conducătorului armatei bizantine despre acest lucru. Se crede că acest nume poate fi pus în legătură cu cel al satului Bădila, ceea ce ar presupune continuitatea locuirii pe perioada invaziilor popoarelor migratoare.

Din aceeaşi perioadă este considerată a fi bisericuţa cu plan treflat, descoperită de Ion Barnea, la Cetăţuie. Ea sugerează acelaşi lucru, în plus fiind considerată centrul unui complex monahal.

Locuirea a continuat neîntrerupt, pe toată perioada feudală timpurie. În vatra satului, ploile torenţiale au dezgropat în 1971 unul din cele mai vechi edificii creştine din Dobrogea, bazilica creştină cu martirion. Aceasta conţinea osemintele a patru creştini martirizaţi la Noviodunum: Attalos, Zotikos, Phillippos şi Kamasis, care erau misionari ai noii religii care avea să cucerească Europa. Urmele lumeşti ale celor patru martiri au fost puse într-un sicriu de lemn şi adăpostite într-o criptă de piatră, pe unul din pereţi fiind scrise numele martirilor şi desenat semnul Hrismon. La baza criptei, arheologii au descoperit osemintele a încă două persoane. Cripta a fost acoperită cu pământ, pentru a nu fi pângărită de cei care se opuneau creştinismului. Peste criptă, în timpul împăratului Valens (a doua jumătate a sec. IV d.Hr.) a fost ridicată o bazilică cu trei nave şi nartex, cea mai veche de acest tip din ţară, specialiştii afirmând că, la rândul ei, se suprapune peste un lăcaş religios şi mai vechi. Astăzi, întregul edificiu a fost acoperit cu o clădire având o arhitectură înspirată şi transformat în muzeu, din păcate insuficient mediatizat.

Tot în Niculiţel se află şi Biserica Sf. Atanasie (sec. XII sau XIII), cea mai veche din Dobrogea, ridicată pe ruinele unei bazilici bizantine din sec. X, un exemplar de artă bizantină, în care încă se desfăşoară serviciul religios.

Adăugând la toate acestea tezaurul de monede moldoveneşti descoperit lângă lacul Saon (sec. XIV), se poate deduce că zona a fost locuită permanent şi a constituit un centru spiritual creştin de cea mai mare însemnătate.

Localitatea apare menţionată în unele hărţi medievale din sec. XVII, precum şi în relatările lui Gustav Adolf Ramsay, Georg van der Does, ca şi în hărţile ruseşti de mai târziu, cu numele Mănăstirişte.

În sec. XIX s-au pus bazele lăcaşului creştin de la Cocoşu (1835), prin strădania mocanilor care au migrat spre aceste locuri. Temelia mănăstirii Cocoşu, cea mai mare şi mai frumoasă din Dobrogea, a fost pusă de trei călugări, dintre care Visarion, ajuns stareţ, era din zona Făgăraşului.

La începutul existenţei sale, biserica era o simplă casă de rugăciune. În 1853, din donaţia mocanului Nicolae Hagi Ghişa Poenarul, originar din Poiana Sibiului, s-a ridicat biserica cea mare. El s-a călugărit şi a donat întreaga avere (15000 de galbeni, 500 de oi şi 15 cai) mănăstirii.

Ridicată în stil oriental turcesc, cu etaj şi ceardac, construcţia mănăstirii păstrează puternice influenţe româneşti. Pictura interioară (cea iniţială, astăzi dispărută datorită lucrărilor de restaurare) în ulei, era opera italianului F. Debiase din Milano, stilul aparţinând renaşterii italiene.

Lucrări recente de restaurare, cauzate de degradarea produsă de mişcările seismice din ultimele decenii, au realizat consolidarea lăcaşului, refacerea chiliilor şi decorarea interioară cu mozaic din sticlă aurită. Mai rămân nerezolvate problemele turnului de deasupra porţii de acces în incinta mănăstirii, afectat de aceleaşi seisme.

În 1850, I. Ionescu de la Brad oferea câteva informaţii preţioase despre locuitorii din Niculiţel şi despre ocupaţiile lor:

„În satul acesta se face şi panairi (târg) şi sunt în el circazienele române (de la numele femeilor de cerchezi, renumite pentru frumuseţea lor deosebită, n.n.). Acolo am văzut o fată atât de frumoasă, cât zău, nici Ileana Cosânzeana n-a putut s-o întreacă în mândreţe…Când am văzut-o sta la stative ţesând o pânză mai subţire decât a păianjenului, căci pe aici se face borangic şi sunt aguzi poate de 100 de ani de bătrâni.”

La sfârşitul veacului al XIX-lea satul Niculiţel număra 1167 locuitori şi avea două biserici cu 2 preoţi şi 2 cântăreţi şi o şcoală (construită în 1881) cu doi învăţători, frecventată de 170 elevi (1893-94). Agricultura dispunea de 115 pluguri, podgoria Sarica era deja celebră, fiind considerată cea mai renumită din toată Dobrogea, în sat fiind înregistraţi 6 lemnari, 5 fierari, 4 dogari, 3 zidari, 8 cizmari, un brutar şi un cojocar.

Populaţia Niculiţelului a evoluat astfel: 2020 locuitori în 1900, 2358 în 1912, 4165 în 1930, 4770 în 1948, 5371 în 1956, 5731 în 1966, 5864 în 1977, 5296 în 1992 şi 4715 în 2002, din aceştia doar 11 fiind turci, restul români, dar în rândul românilor se include şi un număr însemnat de ţigani.

Activitatea locuitorilor actuali constă în cultura cerealelor şi a viţeide- vie, aceasta din urmă fiind favorizată de existenţa a două mari centre de vinificaţie. În sat funcţionează o moară şi două brutării. Ocolul silvic administrează fondul forestier încă bine păstrat, dând loc de muncă unui număr însemnat de locuitori.

Satul are o grădiniţă şi o şcoală cu clase I-VIII, cea din urmă dispunând de două localuri, cel vechi fiind recent modernizat. Biblioteca şcolară numără peste 10000 de volume.

Despre tradiţiile şcolii niculiţene şi primii dascăli reţinem câteva informaţii din cartea lui V. Helgiu: „Pădurea minunată, poziţia frumoasă şi fără pereche, i-a făcut pe schimnicii vremei să se oprească din drumul pribegiei şi să se aşeze pe acele locuri, să-şi adune material şi să clădească o sfântă mănăstire. Unii din aceşti călugări evadau ; -omenescul sau dorinţa de a propovădui cultul Domnului îi făcea să plece prin sate şi să se aşeze vremelnic. Astfel cei dintâi învăţători din Niculiţel au fost călugării arătaţi. Lucru precis se ştie că la 1868 primăvara, dascălul Ion din Măcin, a venit cântăreţ la biserica din Niculiţel, a strâns vreo 20 băieţi în casa lui Penu Bouroş, înfiinţându-se astfel şcoala din acest sat; mai târziu s’a mutat în casa parohială şi i-a învăţat carte acest dascăl Ion fiind tocmit cu 50 lei turceşti de copil, şi cu o baniţă de grâu pe an. A stat învăţător 2 ani, după care a venit călugărul Serafim şi a funcţionat în casa babii Stoiana ; după un an, alt învăţător – dascălul Simion – care preoţindu-se a fost urmat de mocanul Damaschin. Cursurile se ţineau în casa lui Toader Moldoveanu, iar plata pentru învăţătură era aceeaşi ca şi în trecut. Copiii se ocupau cu cetitul ceaslovului, al Psaltirei, cu toate rugăciunile de folos. În iarna lui 1878-79, avem aici şcoală oficială românească cu Nichifor Ludovic, care a stat la Niculiţel până la sfârşitul carierei sale.”

Căminul cultural dispune, la rândul său, de o bibliotecă dotată cu circa 9000 de volume şi serveşte pentru activitatea ansamblului folcloric al elevilor Plai de dor, care desfăşoară o bogată şi apreciată activitate artistică, atât la nivel judeţean cât şi naţional.

La dispoziţia cetăţenilor se află un dispensar medical şi un punct farmaceutic, precum şi o reţea comercială bogată, formată din magazine mixte, chioşcuri alimentare, baruri şi restaurant. Cele două biserici ortodoxe sunt slujite de doi preoţi parohi.

Poziţia pitorească, renumitele vinuri de Sarica şi existenţa unor obiective turistice majore ar putea transforma Niculiţelul într-un punct turistic important. Recent, la locul numit Capaclia, la circa 3 km V de intersecţia care face posibil accesul în sat, s-a înălţat o construcţie care pomeneşte de cei patru martiri, fiind o troiţă pictată, de sub care curge un izvor bogat, cu apă rece, apreciată de călători. De aici, un drum semiamenajat duce la mănăstirea Cocoşu. Pelerinajul religios este o formă de turism din care satul ar avea mult de câştigat. Deja a apărut o pensiune în sat, iar cetăţenii ar putea să ofere o şedere plăcută pentru cei care ajung în satul lor.

La numai 3 km SE de sat, pe dealul Sarica, celebru pentru podgoria de aici, s-a propus spre ocrotire o rezervaţie de circa 100 ha (Sarica Niculiţel), care adăposteşte vegetaţia şi fauna specifice silvostepei nord-dobrogene. De asemenea, au mai fost puse sub protecţia legii rezervaţiile Pădurea Niculiţel (11 ha), Dealul Mândreşti (5 ha) şi Mănăstirea Cocoş (4,6 ha).

Cea mai cunoscută personalitate plecată din Niculiţel este pictoriţa Paula Tudor.

Somova

Numele satului ar putea fi o îmbinare între cuvintele somn, din limba rusă şi ova (vale) din turcă, semnificând valea cu somni. O altă variantă, mai puţin plauzibilă, crede că numele ar putea proveni de la un samovar care s-ar fi găsit în apropierea satului, pe un deal. După părerea noastră, această din urmă ipoteză este fantezistă, nefiind sprijinită de nici un fel de document.

Mai plauzibilă pare explicaţia lui I. Iordan, care crede că numele ar putea proveni de la cuvântul bulgar somov, cu semnificaţia de somn, a somnului, ceea ce ar fi aproape echivalent cu prima variantă.Sat-reşedinţă de comună, este amplasat la 13 km V de municipiul Tulcea, pe drumul Tulcea - I. C. Brătianu (Măcin), în locul în care dealurile Cartelu şi Stanca Mare (205 m) se racordează cu lunca Dunării. Dealurile care înconjoară satul sunt alcătuite din roci dure, care aflorează în câteva puncte, unde au existat cariere, astăzi abandonate. Peste rocile din bază există un strat destul de gros de loess, pe care s-au format soluri fertile. Terasările realizate în urmă cu câteva decenii pentru cultivarea viţei de vie se observă şi astăzi pe versanţi, chiar dacă această cultură a fost, în parte, abandonată. Pădurea, altădată mai extinsă, ocupă dealurile dinspre NV localităţii, către Niculuiţel, fiind vorba de elemente termofile, în care predomină stejarul.

Are o vatră de tip adunat, de formă neregulată şi cu textură haotică, datorită aspectului reliefului.

Săpăturile arheologice desfăşurate în zonă au descoperit dovezi de locuire aparţinând culturii Gumelniţa, precum şi indicii certe despre existenţa geţilor. În apropierea localităţii, în suprafeţele acoperite cu vii, văile torenţiale au scos la lumină fragmente de ceramică ce dovedesc trecerea omului pe aceste locuri, în diverse etape ale istoriei Dobrogei.

Satul actual se pare că a fost fondat pe la 1500, de trei pescari români. A fost locuit predominant de români, chiar dacă pe durata stăpânirii otomane lor li s-au adăugat şi alte etnii.

Apare menţionat în 1774 pe harta lui Zannnoni, cu numele Samora. În 1840 s-a construit biserica iar în 1872 şcoala, care în 1928 avea o mică bibliotecă cu 400 de volume. După dicţionarul lui Lahovari, biserica era ridicată în 1873 (avea hramul Sfinţii Voievozi) şi era deservită de un preot şi doi cântăreţi, iar şcoala ar fi fost ridicată în 1880 (e posibil ca în ambele cazuri să fie vorba de reparaţii sau reabilitări, datorită evenimentelor vremii). Populaţia satului, conform aceleiaşi surse, era în 1896 de 1126 locuitori, români, ruşi şi bulgari.

Exploatarea baritinei, astăzi abandonată, a fost un factor de dezvoltare a satului, precum şi de stabilitate a locuitorilor. La fel şi apropierea de Tulcea, care a determinat existenţa navetismului, ce a scutit localitatea de deplasarea definitivă a unui număr mare de oameni la oraş. În 1900 erau 1177 locuitori, apoi cifra acestora a evoluat după cum urmează: 1674 în 1912, 1865 în 1930, 1964 în 1948, 2373 în 1956, 2484 în 1966, 2796 în 1977, 2303 în 1992 şi 2254 în 2002, aproape toţi români.

Profilul ocupaţional este complex: agricultură (culturi cerealiere, de viţă-de-vie şi de plante tehnice, creşterea animalelor pentru aprovizionarea pieţei tulcene), pescuit, o parte lucrează încă în diverse sectoare de activitate în Tulcea. În sat există asociaţia agricolă ”Veritas“, alături de câteva forme asociative familiale, atât agricole cât şi viticole precum şi un complex de creştere a ovinelor.

Satul Somova este luat cu asalt de către tulceni, în anotimpul de vară, datorită pădurii aflate în apropiere, care oferă răcoarea necesară petrecerii sfârşitului de săptămână.

Aici s-a născut poetul Traian Coşovei, o altă pesrsonalitate a satului fiind epigramistul Mihai Moleşag.

Învăţământul dispune de două localuri, din care unul recent construit, care găzduiesc copiii de grădiniţă şi elevii claselor I-VIII. Şcoala are în dotare o bibliotecă cu 5500 volume.

Clădirea căminului cultural, la nevoie cinematograf, dispune de o altă bibliotecă, cu peste 8100 de volume. Dintre celelalte dotări mai pot fi amintite: dispensarul uman, o farmacie, magazinele mixte, chioşcurile alimentare, barurile, terasele, depozitul pentru materiale de construcţii, brutăria, oficiul poştal şi biserica ortodoxă, cu preot paroh.

Valea Teilor

Alte denumiri: Meidanchioi, până în 1964

Sat component cândva al comunei Izvoarele, actualmente comună de sine stătătoare, fără alte sate componente, este situat la 11 km NV de fostul centru de comună, pe drumul care duce spre Niculiţel. Este străbătut de pârâul Lodzova, afluent al Taiţei. Vatra sa, de formă dreptunghiulară, are structură adunată şi o textură haotică. Satul este străjuit de dealul Valea Teilor (272 m) în E şi Bocluge (394 m) în V, acoperite cu păduri şi podgorii.

Datele de care dispunem în legătură cu momentul fondării satului sunt destul de contradictorii. Una din surse este afirmaţia învăţătorului Simion Vasile, citat de D. Şandru, care declara:

„Se pare că primii locuitori ai satului au fost tătarii.

Cele dintâi familii de români, care s’au aşezat în sat, pe la 1780, sunt familiile Mutilică, Porneală, Butuc, Crivăţ, venite din Basarabia de Sud, de frica serviciului militar, care la ruşi era prea lung. La acestea s’au adăugat, cu timpul, alte familii venite tot din Basarabia, precum şi familiile Cordon, Pipirigeanu, etc., venite din Muntenia şi familiile Jărpălău, Cosmeanu şi altele, din Transilvania.”

Acelaşi învăţător, citând pe bătrânul aromân Vasile Carastoian, afirma că: „ştie din spusele bătrânilor, că în poieniţa care era pe vremuri unde este azi satul s’au aşezat mai întâi nişte ţigani lingurari, veniţi din Şocarici judeţul Ialomiţa. Mai târziu, pe la 1855, au venit şi s’au aşezat numeroase familii de români şi aromâni-printre care familii stabilite aici sunt: Şendreştii, Butuceştii, Mutiliceştii, Carastoeneştii, Tuzlăreştii. Aceste familii erau venite din Basarabia, Transilvania şi Macedonia. În urmă au mai venit alte familii din Transilvania şi din toate părţile. Au venit şi bulgari, care însă, la 1880 s’au reîntors iarăşi la locurile lor de origine; de pe urma lor a rămas numele de Mahalaua bulgărească.”

Conform altor surse, pe la 1823 s-au stabilit aici câteva familii de români din satul Simlieni, din plasa Hârşova, iar după 1900 un număr mare de ţigani. În 1840, gospodarul Prună a construit pe cheltuiala sa o biserică din nuiele, mai târziu ridicându-se şi şcoala (1879), care în 1928 dispunea de o mică bibliotecă cu 90 de volume.

Populaţia satului a evoluat astfel: 1204 locuitori în 1900, 1455 în 1912, 1744 în 1930, 1721 în 1948, 2254 în 1956, 2071 în 1966, 2357 în 1977, 1679 în 1992 şi 1567 în 2002. În mod curios, toţi etnicii rromi din sat s-au declarat români !

Astăzi, locuitorii satului se ocupă cu agricultura, principalele culturi fiind cerealele, plantele tehnice şi viţa-de-vie. În sat fiinţează o asociaţie agricolă şi un centru de vinificaţie. Pădurea din apropiere permite dezvoltarea albinăritului dar şi exploatarea şi prelucrarea lemnului, la un moment dat apărând o făbricuţă de mobilă.

Satul dispune de un local în care îşi desfăşoară activitatea grădiniţa şi un altul destinat şcolii cu clasele I-VIII. Celelalte dotări se referă la dispensarul uman, deservit de o moaşă, o farmacie, un magazin mixt şi câteva chioşcuri alimentare, un oficiu poştal cu centrală telefonică şi o biserică ortodoxă cu preot paroh. În locul numit Podul Înalt se va ridica o mănăstire, iar la Izvorul Tămăduirii a fost înălţată o troiţă. Există perspectiva deschiderii unei cariere de piatră şi proiectul construirii unui cămin cultural.